#arhitect #tangodancer
Ilinca e arhitectă, globetrotteriță, poliglotă și tango aficionada. Și bucureșteancă, crescută cu povești moștenite de prin sertarele bunicilor sau părinților și mansardele prietenilor.
Cu mutări, plecări, reveniri, re-plecări și re-reveniri, Ilinca își conturează câte un București pentru fiecare etapă a creșterii proprii. Bucureștiul copilăriei e cel al străzii Speranței, cu datul cu sania printre casele ce păreau mitologice, presărate de amintirile familiei. Școala de pe Moșilor, gimnaziul de pe Italiană, liceul de pe Pache și mutarea în Cotroceni, deschid căi de explorare multiplă, când călare, când pe jos, mai ales de la obținerea independenței și carnetului de condus.
Nopțile devin exercițiu de cartare fără hartă, iar periferia Bucureștiului companion de moment pentru sine. Facultatea aduce descoperirea nebucureștenilor și al asaltului entuziasmat a tot ce e necunoscut: de la case și terenuri abandonate, la apartamentele colegilor care nu mai au nimic de-a face cu acasă-ul de vizită al familiilor clasice. Cu câte 4-5 colocatari, camerele se rup de denumirile tipice, devenind un spațiu fluid de socializare. Plus că, cine altcineva, în afară de studenți, ar sta la mansardele blocurilor de pe Magheru, în dreptul reclamelor cu neoane?
Plecările și revenirile induc un București sintetic, de explicat în două fraze odată cu prezentarea personală – ce faci, de unde vii, cum e la tine? Exercițiu deloc ușor, pentru a nu fi banal sau melancolic. Iar, azi? Azi e Bucureștiul ales pentru biroul propriu și pentru noua intrare, dansul. Care dans – milongile nocturne – cere spații noi, cu rondă și parchet, atmosferă și loc de privit în ochi.
